1 martie a fost ieri. Insa povestea de mai jos are legatura cu data asta si de aceea titlul ramane acelasi. E o poveste trista dar cu un final fericit: bibicutul dragut din poza. Fara multe comentarii din partea mea. Pot spune doar ca orice copil din lume ar fi fericit sa aiba o mamica macar pe jumatate de puternica, sufletista si curajoasa ca prietena mea Ralu. Povestea ii apartine:
"TUDOR a fost cadoul meu de 1 martie. Am facut un test de sarcina si am stat cu inima cat un purice. Locuiam cu chirie si banii abia imi ajungeau de pe o zi pe alta si tocmai aflasem de ceva timp ca iubitul meu e casatorit si are si doi copii. De fapt atunci nu m-am gandit la el ca la un cadou, ci mai degraba ca la un dezastru. Am stiut insa ca va ramane si ca incepeam o viata noua, in doi. Stiam ca nimeni nu ma va sustine in decizia luata asa ca m-am inarmat cu multa rabdare si vointa sa contracarez toate rugamintile familiei si prietenilor de a nu pastra copilul pentru ca nu venea la momentul oportun si mai ales NU VENEA INTR-O FAMILIE. “Ce ii vei oferi tu?”, “Cu ce il vei creste?”, “Cum te vei descurca singura cu un copil?”, “Nu stii in ce te bagi, nu ai idee despre cum se creste un copil”, “Un copil are nevoie de doi parinti...” au fost numai cateva dintre replicile pe care le-am primit la refuzul meu incapatanat de a face un avort. Am plans saptamani intregi, am suportat rabdatoare sutele de telefoane cu sfaturi si rugaminti sa “imi bag mintile in cap” pentru ca sunt tanara si am timp sa fac copii si apoi am ramas singura... Familia mea mi-a spus ca nu vrea sa mai aiba de-a face cu mine daca pastrez bebele pentru ca e o decizie pe care o iau de una singura fara sa ascult de nimeni.
Asa a inceput povestea noastra si desi pare infricosatoare (daca stau bine sa ma gandesc eram si eu ingrozita de ce o sa se intample cu mine si cu brotacelul care crestea in mine) nu a fost chiar o catastrofa. Sarcina a fost foarte usoara pentru ca micutul meu bebe cred ca stia ca am si asa o gramada de probleme si ca trebuia neaparat sa merg la serviciu pana in ultimul moment. A stat cuminte 9 luni, a ascultat muzica in fiecare dimineata in metrou si nu a avut nicio pofta pentru ca nu era nimeni care sa i-o asculte si sa i-o implineasca.
Tudor a hotarat ca e momentul potrivit sa se nasca insa, in ciuda sfaturilor si rugamintilor mele, intr-o noapte de octombrie, pe o ploaie torentiala. Eu si prietena mea ne uitam la televizor cand bebe a dat semne ca vrea sa ne cunostem personal. Ne-am panicat, am chemat o alta prietena care ne-a dus cu masina la spital pentru ca deja mi se rupsese apa si in graba noastra am uitat si actele mele acasa. Cei de la spital m-au dus direct in sala de nasteri dar cand au aflat ca nu am acte au spus ca trebuie sa cheme politia. Se temeau ca vor sa il lasam pe bebe acolo si sa fugim. Pana la urma una dintre fete a fugit acasa si a luat cartea mea de identitate. De la inceput si pana la sfarsit a fost tot o aventura. Dar el, personajul principal nu stia nimic sau se facea ca nu stie.A venit zambind in lume si a dormit linistit cateva ore pana l-au adus in salonul meu. Era ud pe hainute si s-a lipit de mine, a stiut din prima clipa ca sunt mama. Zambea mereu in somn si cand manca. Era multumit ca ne-am intalnit. Cred ca m-a placut imediat asa cum l-am placut si eu din prima clipa.
Acum Tudor are un an si doua saptamani. E un dop cu parul auriu care se rostogoleste prin casa, imi pune boabe de struguri sub picioare la ora sase dimineata cand eu ma grabesc sa plec la serviciu, bate cu un baston in usa de la intrare sa stie toti vecinii ca familia de la ap. 17 a inceput o noua zi, rastoarna farfurii cu ciorba pe covorul de la bucatarie si tipa din doua in doua minute “mama” ca sa imi arate ce prostii a mai facut (ii place ca ma agit si vorbesc tare si ma tarasc pe jos sa sterg ce a imprastiat). Acum totul e bine: familia mea il iubeste nespus de mult si intre timp am reusit sa ne mutam amandoi intr-o garsoniera luata prin credit. Aproape toti banii nostri se duc pe rate si ne straduim sa facem economii, dar ne avem unul pe celalalt. Ne IUBIM. Acum imi doresc ca toti copiii din lume sa aiba o mamica si toate mamele din lume sa aiba macar un copil. E cea mai frumoasa experienta a mea, acum am pentru ce sa muncesc si nu imi pasa ca dorm numai 5 ore pe noapte si ca nu mai ies in oras in fiecare week-end. Acum lumea s-a schimbat si are in centru un bot de lumina. NU regret nimic din tot ce am facut si as face din nou exact la fel chiar daca sunt parinte unic. Am 28 de ani si nu voi mai fi singura niciodata. Avortul e cea mai usoara solutie, dar nu cea mai fericita, tocmai asta nu inteleg majoritatea femeilor. Si acum ma mai trezesc brusc din somn speriata ca am luat alta decizie decat aceea de a pastra copilul si ca ultimul an din viata mea a fost numai un vis. Dar ii simt rasuflarea linistita langa mine si stiu ca sunt fericita posesoare a unui puiut de om, o parte din mine va merge in lume mai departe. Povestea mea este povestea tuturor mamicilor care pun in patutul mic al copilului in fiecare seara sperantele si visele lor."
Am citit-o cu lacrimi in ochi si de cate ori o recitesc sentimentul e acelasi. Oricum sunt sigura ca Dumnezeu o sa fie mereu alaturi de ei.
Pupici lui Tudor care a devenit cadoul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu