Tot in viata :)

Nu vreau sa anunt pe nimeni ca inca mai traiesc, ci pur si simplu vreau sa imi vad de povestea cu Bucovina si Maramuresul, mai scurtut insa, ca e mai dragut.
Zilele care au urmat au fost marcate fiecare de cate un obiectiv: sambata au fost manastirile, duminica, Sapanta si luni, Bucurestiul nostru drag. Turul manastirilor a fost aducator de liniste, cel putin pentru mine locurile sfinte sunt asociate cu sentimente dintre cele mai nobile, care imi scapa uneori. Ne-am rugat pentru sanatatea celor dragi si a noastra, am fost cu gandul si inima alaturi de cei care se afla printre noi dar si de cei care nu mai sunt si am avut motivatia sa ne gandim numai la lucruri frumoase pentru viitor. Ce am vazut acum nu prea a coincis cu amintirile mele de la 10 ani, cam inexistente, ce-i drept, insa, parca atunci nu existau pereti cu picturile complet distruse sau afise cu atentionari de genul: va rugam sa nu scrieti pe picturi (mai exista si cate un Dorel sau Ionel care vor sa stie toata lumea care trece pe la Voronet ca sunt indragostiti de Maricica sau de Gherghina). Sunt insa si lucruri pe care le-am regasit: albastrul pur al Voronetului si maretia Judecatii de Apoi care iti intareste credinta in Dumnezeu, singuratatea manastirii Arbore, mormantul lui Stefan cel Mare la Putna, linistea si peisajele de la Moldovita si Sucevita. La toate manastirile se lucra la restaurarea picturilor si din cate am inteles cateva sunt inscrise in patrimoniul UNESCO. Avem cu ce ne lauda, sa stie toata lumea :). Am inceput cu Humorul, am continuat cu Voronet si Arbore, a urmat Putna si am terminat cu Sucevita si Moldovita.

Seara am innoptat la doamna Gabriela si am dormit intr-o camera roz pe gustul nostru. Este ceva insa care o sa imi aduca aminte tot timpul de doamna Gabriela, in afara de ospitalitatea ei: ciorba radauteana care nu ca a fost buuuuuna ci super buna. In schimb trebuie sa declar ca atat Campulung Moldovenesc cat si Vatra Dornei par din alta lume, par saracacioase si mohorate (probabil si asteptarile noastre erau altele). Cu Garofel in gand, asta dupa ce ne-am schimbat la marginea drumului (eu pana si de sutien), am pornit duminica spre Cimitirul Vesel. Pe cat de frumoase au fost peisajele, pe atat de prost a fost drumul. Scopul final a meritat insa, pentru ca eu una, am fost placut impresionata de Sapanta si de cimitirul chiar vesel si original, cu cruci viu colorate si inscriptionate. Am gasit pe net o reproducere din epitafurile de pe cruci, sumbre dar cu o nota de umor in acelasi timp:
















Eu aici mă odihnesc
Şi Pop Toader mă numesc
Drag mia fost clănitaru
Şi ţuica din paharu
Cîtm trăit păpămînt
Tot la asta mam gîndit
Să am ce bea şi a mînca
Din clanitar acînta
Dar am avut şi năcaz
Că văduv am rămas
Şi vă cînt de veselie
Nu vă cînt aşa ca mie.


Tot cu Garofel in gand, am mancat tot la marginea drumului, folosind ca masa bordul masinii si ca scaune picioarele. Asta e viata de aventurier. Am facut si un mic shopping pentru a fi in noile trenduri si am plecat nu prea optimisti spre Bistrita, capatul de linie propus. Surpriza a fost ca am ajuns la timp si ca am dormit la o pensiune super la care as reveni cu mare placere (pensiunea Sheriff).

Luni am avut parte de drumuri mai bune, orase mult mai frumoase, palpitatii cat cuprinde si regasirea Bucurestiului drag. Avem o relatie puternica daca dupa atatea zile de locuri frumoase tot vorbesc asa frumos de el. Home, sweet home.

Drept inainte....in viata...catre Bucovina si Maramures

Blogul meu devine un jurnal de calatorie. Oricum a venit vara si timpul este pretios, de aceea nici nu am mai scris. Ceea ce va urma se vrea a fi o relatare a ultimelor aventuri ale gastii noastre vesele, incompleta si de data asta (fina s-a bronzat la malul Marii Negre si Lili si-a facut datoria de nasa).
Pentru ca planurile cu escapada la Deva nu au mai iesit, ne-am decis asa pe fuga sa organizam o mica excursie (zilele de concediu erau deja arvunite, sperantele si dorinta de plimbare inflorisera deja) si cand zic pe fuga nu exagerez deloc. Destinatiile alese: initial Bucovina si dupa a intervenit subtil si Maramuresul (nu de alta dar sa scrie si de noi in revista ca avem bratari originale luate exact de la sursa). Traseul a fost aprobat in fata Teatrului National de Opereta, unde am fost sa vedem o piesa de teatru super, regizata de Stefan Banica, Descult in parc (despre care ar fi fost cazul sa scriu ceva); rezervarile pentru noaptea au fost facute dupa cautari rapide pe internet (dar care s-au dovedit foarte eficiente) iar pentru situatiile neprevazute, ne-am adaptat din mers.
Concluziile pe care le-am tras sunt dupa cum urmeaza:
-ceasurile Cartier si diamantele nu fac conversatie, nici sex
-intuitia mea nu s-a inselat nici de data asta si da, chiar am cu ce ma lauda
-intr-un grup de prieteni, in care te distrezi mereu si te simti bine, e imposibil sa nu existe si certuri
-e greu sa inveti sa tolerezi si e bine sa incerci sa cunosti persoanele din jurul tau (mai ales cele de care iti pasa) cat mai bine
-si in prietenie, nu numai in dragoste trebuie sa faci sacrificii
-avem o tara foarte frumoasa, ar fi bine daca am aprecia-o mai mult
-abia astept excursia urmatoare, care cred ca va urma rapid
-Buli merita o statuie pentru cat a condus si a meritat si sa fiu draguta (urcatul la cap ramane valabil)
Cam atat cu concluziile, care sunt mai multe dar care dau un aer prea serios unei povesti care se vrea a fi vesela si optimista, ca de obicei.
Plecarea s-a facut cu o oprire la Mac-ul din Otopeni, ca sa pastram traditia nu de alta (si Buli a intarziat cu acelasi scop, tot la traditie s-a gandit, deja am primit o strambatura, nu o vad, dar mi-o imaginez), traseul a continuat cu o oprire la Ploiesti, la Brasov am ajuns la o ora la care ne vedeam deja printre munti, dar cum Fat Frumos crestea intr-un an cat altii in doi, asa am reusit noi sa facem traseul cel mai greu din ziua aia in jumatate din timpul pe care il pierdusem pana la Brasov. Am admirat din nou Cheile Bicazului si Lacul Rosu si multe alte peisaje superbe, pe care le-a imortalizat Beatrice, bineinteles, ca ea e artista. Noaptea am inlocuit-o pe Diana cu Maria, dar si Maria ne-a primit bine, cu caldura in calorifere si cafelute de dimineata, nu de alta dar in timp ce pietrele crapau de caldura in Bucuresti, acolo crapau de frig (tinuta mea cu pantaloni scurti si cizme de vara era in tendinte, tendinte pe frigul ala).
Fiecare a avut cate o ocupatie principala: Simona, cu glumele si distractia (altfel nici nu stiu cum ar fi trecut toate zilele astea in masina), Beatrice a fost cataratoarea sef, acum era pe marginea prapastiei, acum era pe chilia lui Daniil Sihastrul, Nicu, un copilot de nadejde, cele mai bune prietene ale lui au fost harta si indicatoarele (si unguroaicele alea simpatice si politicoase), Buli, cu condusul si eu cu impusul (asta asa ca sa rimeze).
Trebuie sa fac o pauza, asa ca va urma... din nou :).