Milano, partea I - pe urmele lui Becky

Sunt acasa in fata calculatorului, cu o ceasca de ceai langa. Nu, nu sunt racita, doar ma detoxific. Bagajul inca mai zace in mijlocul camerei, am luat din el doar ce mi-a trebuit, trebuie sa ma indur sa il desfac...poate in seara asta. Asa ca se subintelege de ce nu am scris nimic pana acum despre scurta vacanta la Milano. Am fost obosita, nu numai din cauza plimbarilor lungi si mersului pe jos ci si din cauza ca s-a schimbat ora sambata noapte, ca italienii sunt cu o ora in urma si ca am petrecut mai multe ore decat trebuia in aeroportul din Bergamo, care sincera sa fiu mi s-a parut nu departe de Baneasa noastra (duty free-ul nostru sigur era mai aprovizionat). Acest lucru s-a intamplat pentru ca scumpii de la compania aeriana s-au gandit ca e bine sa intarzie si sa amane zborul cu nici mai mult nici mai putin de 4 ore. Dar despre asta in alt episod.

M-am decis sa impart povestea mea la Milano in doua parti: una dedicata shopping-ului si cealalta orasului si aventurilor noastre, de aceea despre avioane si intarzieri mai tarziu. Am inceput nu cu ce a fost mai dragut si nu e bine pentru ca m-am simtit bine in astea 4 zile. Titlul este totusi sugestiv si numai pe el sa-l fi vazut, fara sa citesc in continuare, mi-as fi dat seama ca tot ce urmeaza trebuie sa fie de bine.

Citeam intr-o revista azi despre filmul Ma dau in vant dupa cumparaturi, iar stilista Patricia Field, care a imbracat-o pe Isla Ficher si care si-a pus amprenta si pe tinutele lui Sarah Jessica Parker in Totul despre sex sau pe cele ale lui Meryl Streep in Diavolul se imbraca de la Prada, spunea ca Becky intruchipeaza cei trei a: amuzanta, ambitioasa si ahtiata dupa shopping :). Noi amuzante si ambitioase suntem tot timpul, cat despre shopping nu pot spune ca am fost ahtiate, dar oricum am vazut si noi ce inseamna shopping la Milano. Bine nu am avut timp sa vedem tot ce se putea vedea si nici sa experimentam tot ce era de experimentat pentru ca ne mai dusesem si in alte scopuri. Nu am ajuns la outlet-urile din afara orasului si nici pe via Montenapoleone, dar ne-am delectat cu destule magazine din centru. Firmele din mall-urile noastre si altele pe langa erau la tot pasul, te impiedicai de H&M, Zara doar magazinul pentru fete avea trei etaje, cozile de la cabinele de proba erau ca la noi, la Armani si la Prada nu am vazut nimic dragut iar Vuitton-ul e deja uniforma la ei. Aproape toate femeile la Milano pe care le-am vazut pe strada aveau genti de firma, adevarul este ca nu mi-a venit sa cred ca cel mai mare butoias Vuitton era 500 de euro. Betty stie :)!!! Asa ca nu aveai de ce sa te miri ca erau peste tot. Ce mai era la moda: bicicletele si motocicletele. Mi-a fost dat sa vad fete aranjate, bine imbracate si incaltate cu tocuri care isi agatau Vuittonul de coarnele de la bicicleta si porneau la drum :). la noi nu cred ca va patrunde vreodata acest trend.

De cumparat am cumparat cat sa ma simt bine si sa nu fac excese (Betty a fost campioana, de abia si-a mai indesat in bagajul cu care venise special pe jumatate gol :)). Mi-am permis o singura extravaganta, nu de alta dar ca sa pastrez traditia, de fapt mi-am promis inainte sa plec sa fie singura, nu eram sigura ca ma pot tine de promisiune dar uite ca am reusit (ambitia de mai sus e de vina). Cum la Paris a fost telefonul mov, aici a fost o perche de ochelari cu lentila neagra, neagra si supradimensionati asa cum mi-i doream. In rest am mai achizitionat rochite, sandalute, pliculete si o superba salopeta pe care bineinteles doar eu as purta-o :). Am vrut sa imi cumpar si un fond de ten, a fost unul din lucrurile la care m-am gandit inainte sa plec din tara, dar in singurul Sephora pe care l-am gasit nu avea nuanta pe care o voiam (oricum la ei Sephora nu e deloc cunoscuta, nu e ca la Paris pe toate strazile:), pana si vanzatoarea a trebuit sa se gandeasca putin pana sa imi spuna unde mai pot gasi un magazin la fel).

A fost frumos la shopping, chiar a fost o zi reusita si plina de soare, uitam totusi ca din cauza magazinelor nu am putut sa mai urcam pe Dom pentru ca programul era pana la 5 (am vazut poze, asa ca nu regretam prea mult).

Cam atat pentru azi, simt o chemare puternica in spatele meu: bagajul e inca in mijlocul camerei. Daca am omis ceva, ca e posibil si oricum oricat m-as chinui nu o sa pot reda totul in cuvinte, mai revin si in partea a doua, asa ca

va urma........

Pentru Becky, cu dragoste

OK. Nu intra in panica. Nu intra in panica!

Asta a fost doar pentru cunoscatori. Si pentru necunoscatori, asa incep aproape toate aventurile prietenei mele Becky. Nu puteam sa ma culc inainte sa fac asta si cu toate ca este prea tarziu si sunt destul de obosita, efectul nu ar mai fi fost acelasi maine si bineinteles nici inspiratia.

Am vazut filmul. Am avut putine emotii pentru ca aseara am vazut ecranizarea cartii Amurg, despre care am scris ca mi-a placut foarte tare si chiar asa a fost. Filmul a fost slabut in comparatie cu cartea, de fapt nici nu le pot compara, asta e adevarul...

Dar sa revenim la Becky. Filmul a fost foarte dragut, o adaptare, dar de data asta una reusita. Au fost momente cand am ras cu lacrimi, cum o faceam si de una singura acasa (dar cu Becky in minte), insa diferenta a fost ca acum radeau cu mine si toti oamenii din sala. Chiar daca a fost un film de fete, pun pariu ca toti baietii din sala s-au distrat la fel de mult ca noi (am avut eu niste exemplare langa mine care mi-au confirmat-o). Au fost alte momente, de fapt nu altele ci aproape toate, cand am admirat tinutele, gentile, rochiile, pantofii, cizmele si sandalele si......manusile multe, frumoase si de toate culorile (sigur o sa visez frumos la noapte). Inca am in minte corsetul ala dragut si tocurile inalte si ametitoare.

Nu inghet carduri si nici nu am 12, nici datorii de zeci de mii de euro dar un lucru e sigur: I LOVE SHOPPING: Milano, pregateste-te ca vin :)

Si pentru ca atunci cand vorbesc de haine, vorbesc doar cu dragoste si despre dragoste, Luke cel chipes (ce cuvant:)) a aparut si in film (sincer puteau sa gaseasca un actor mai dragut, nu ca asta nu ar fi fost, dar citind cartea intai mi l-am imaginat altfel), iar povestea a avut un happy end. Si ca totul sa fie complet, nu a lipsit nici Alicia, scorpia cu picioare lungi, nici Suze, prietena cea mai buna, nici rochia oribila de domnisoara de onoare de la nunta ei. A fost dragut si amuzant, ce sa mai. Am auzit chiar si aplauze in seara asta.

Si pentru ca as fi putin ipocrita sa inchei dedicand asta tuturor fetelor care stiu ce inseamna o esarfa de matase Denny and George, inchei sfatuindu-le pe toate fetele care adora manusile, chiar si in plina vara :) sa vada filmul si sa citeasca si cartile.

Pe curand Becky!

A ta pentru totdeauna, Diana.

Hai sa traim din plin

Toata lumea se vaita. Nimeni nu mai e fericit. Problemele cotidiene sunt ridicate la rang de catastrofa. Nu mai vad zambete in jurul meu. Discutii interminabile despre criza se aud la tot pasul. Nici inainte nu era totul perfect, sunt foarte putine momentele in viata cand este asa si alea sunt subiective. Eu ma revolt, nu mai vreau sa mai aud si nici sa mai ascult. Ar trebui sa ne bucuram ca suntem sanatosi, ca avem parintii in viata si prietenii aproape, sa invatam sa apreciem iubirea cand avem parte de ea si sa nu lasam problemele minore sa o influenteze in vreun fel, sa zambim din nou si sa ne bucuram de toate clipele bune, rele, perfecte sau nu. Stiu ca intotdeauna problemele pe care le ai sunt cele mai grave si ca nu poti sa intelegi anumite lucruri decat daca ti se intampla tie dar totusi tot ma revolt si raman la parerea mea ca exista lucruri mult mai grave si oameni care au cu adevarat probleme. Mi-a fost dat sa aud in ultima vreme lucruri care m-au facut sa apreciez mai mult ceea ce am. Imi spunea mami zilele trecute ca a venit o mamica disperata sa spuna ca nu are cu ce sa isi imbrace copilul pentru a-l trimite la scoala sau am aflat ca o cunostinta si-a pierdut tatal tanar si sanatos in cateva clipe. Astea sunt problemele reale nu fleacurile cu care ne confruntam zi de zi.
Asta e un post dedicat prietenilor mei :).
Si inca un filmulet care chiar ca m-a facut sa plang:
Hand in hand

Votati-l pe Tudor!!!!! E cel mai tare prichindel

L-am inscris pe piticut la un concurs. Off, a fost o adevarata aventura. Initial am aflat despre acest concurs prin intermediul site-ului de comunicate de presa administrat de firma la care lucrez. Una din colegele mele m-a anuntat ca cei dela prichindelulmeu.ro au publicat un comunicat la noi pe site unde se vorbea de concursul asta start de star. I-am trimis un mail prietenei mele Ralu sa o anunt ca prichindelul nostru poate deveni un mare star, nu ca nu ar fi deja. S-a chinuit saraca pana nu a mai putut sa isi faca un cont pe site si sa il inscrie la concurs dar nu a reusit. Mi-a scris intr-un final mie sa ma anunte ca nu reuseste cu toate eforturile pe care le-a depus. Eu, mai cunoscatoare in ale site-urilor si in ale internetului, am facut cateva teste, i-am creat un cont nou si gata, totul parea mult mai simplu. L-a validat ea ca era facut pe adresa ei de mail si de aici a inceput adevarata distractie.
Contul validat, site-ul studiat, regulamentul de concurs citit, ceva lipsea totusi: nu puteam sa adaugam nicio galerie de imagini pe site. Am petrecut intr-o seara mai mult de 3 ore, studiind site-ul si gandindu-ma ca imi scapa mie ceva. Epuizata, mi-am facut un nou cont, pentru ca nu il puteam folosi pe cel de pe site si pentru forum si am postat acolo un mesaj cerand disperata ajutorul. O doamna foarte draguta a incercat sa ma ajute si pana la urma s-a intamplat un miracol: a aparut butonul de adaugat galerie de imagini. A fost o mare bucurie, inca mai sunt urme si azi :). I-am multumit politicoasa si i-am spus ca de la crearea contului si pana acum butonul nu a fost de gasit. Dar totul e bine cand se termina cu bine, nu-i asa?
Sa nu mai mentionez ca am descoperit, cu aceasta ocazie si alte site-uri. Am prevenit-o pe Ralu ca am umplut netul de poze cu Tudor pentru ca a trebuit sa redimensionez pozele si sa imi fac un cont pentru asta pe alt site.
Si acum piticutul nostru, care e de departe cel mai frumos prichindel apare in concurs cu poza mea preferata pe care o sa o pun si aici. Am mobilizat pe toata lumea sa isi faca un cont pe site ca sa il poata vota. Concursul e pe baza de voturi si nu pot vota decat utilizatorii inscrisi. Asta e, trebuie sa acceptam conditiile, nu avem ce face. Strategia de promovare am inceput-o, prietenii sunt alaturi de mine, statusul meu de la mess ramane neschimbat. Si daca nu castigam luna asta, ca ne-am inscris cam tarziu asta e adevarul, ne mobilizam si luna viitoare. Nu ne lasam batuti deloc. Si asa cred ca i-am terorizat pe cei cu site-ul ca le-am trimis si un mail sa cer informatii suplimentare; am vazut ca mi-au si raspuns (citesc dupa ce termin de scris).
Si Betty, acum trimit poza si nu uita ca mi-ai promis un post, da?
Multumim tuturor pentru sustinere si stati linistiti ca va aduc eu aminte sa votati aici: Tudor Alexandru Filip

Celei care pleaca

Nu are nicio legatura cu prezentul. E o poezie care mi-a placut mie dintotdeauna si care nu stiu de ce mi-a venit astazi in minte. Poate pentru ca nu am dormit decat 6 ore cu indulgenta si sunt inca sub efectul unei carti dragute pe care am inceput-o ieri si pe care nu imi venea sa o mai las din mana (Amurg de Stephenie Meyer). Poezia e de Minulescu si eu sunt putin obosita :). Si nu plec nicaieri.....decat peste 2 saptamani la Milano :).

Celei care pleaca

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut sa fie
Noi nu vom sti-o poate niciodata...

A fost un vis trait pe-un tarm de mare.
Un cantec trist, adus din alte tari
De niste pasari albe - calatoare
Pe-albastrul razvratit al altor mari
Un cantec trist, adus de marinarii
Sositi din Boston,
Norfolk
Si New York,
Un cantec trist, ce-l canta-ades pescarii
Cand pleaca-n larg si nu se mai intorc.
Si-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'data un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cersea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cantat-o, poate, niciodata...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie!

Ce oameni inteligenti

Citesc. Cand aveam mai mult timp citeam mai mult. Si acum o fac dar nu asa des cat as vrea. Si mi se intampla de multe ori sa gasesc in cartile pe care le citesc multe lucruri interesante sau lucruri care imi permit sa fac analogii cu viata reala.
Asa s-a intamplat si cu exemplul care urmeaza, e din Aurora Liiceanu, cu ghilimelele de rigoare:
"...daca cineva cu care mananci acasa-indiferent in ce casa-va taia o singura felie de paine la un moment dat, nu te grabi sa o faci sau sa il faci nesimtit/a, decat dupa ce a muscat din ea. Altfel, va va putea raspunde zambind: Am taiat-o pentru tine!"

P.S. Nu voi putea sa o vad pe Becky vineri pentru ca incepe Dansez pentru tine, asa ca reprogramam si mergem la avanpremiera joi. Reformulez si eu: pe joi Becky!

Confessions of a Shopaholic

Becky a mea e Isla Fischer pe marile ecrane si in sfarsit ajunge si la noi. Vinerea viitoare mergem la premiera. Impresiile logic vin dupa. Am vazut trailerul si cred ca o sa ma distrez maxim.
Pe vineri Becky.

http://www.cinemapro.ro/film/ma-dau-in-vant-dupa-cumparaturi-4023728#video

Mircea Badea

Ce urmeaza nu este o declaratie de dragoste.
Initial nu-mi placea deloc, prea misogin pentru gusturile mele si prea fixist in opiniile sale despre anumite subiecte (si cum politica ma oripileaza, intelegeti de ce). Dar asta s-a intamplat cu multi barbati din viata mea pe care ulterior i-am placut. As mai spune doua vorbe despre asta dar nu vreau sa deviez de la subiect.
Auzeam obsesiv Mircea Badea in fiecare zi pentru ca se pare ca, pentru o anumita persoana care era fanul lui si care il urmarea seara de seara, eu eram mai importanta, aveam un rating mai mare (renunta de fiecare data la emisiunea lui pentru mine). Si atunci am luat decizia sa ii mai acord o sansa si cate o ora din timpul meu in cateva seri. Asa a inceput totul. De la un zambet inocent am ajuns sa rad in hohote si sa trimit si prietenelor mesaje la ore intarziate din noapte sa dea repede pe antena 3 sa il vada. O fi el misogin dar cata dreptate are.
Spunea intr-o seara ca a primit un mesaj de la un "fan" in care acesta ii spunea ca adoarme cu emisiunea lui. Nu stia daca sa o ia ca pe un compliment sau nu. Da, era un compliment. Si mie mi se intampla asta destul de des, exceptand serile in care cad franta imporiva vointei mele inainte de 11.
Si acum, in prezent ma intreb: cum sa nu-ti placa Mircea Badea?
http://www.mircea-badea.ro/blog/pusca-si-cureaua-lata/

PS.: cu toate ca declara ca nu intelege moda, a avut intr-o seara o camasa cacao cu lapte pe care am dat-o exemplu in sfaturile mele vestimentare :)

1 martie: Tudor Alexandru Filip, martisorul nostru

1 martie a fost ieri. Insa povestea de mai jos are legatura cu data asta si de aceea titlul ramane acelasi. E o poveste trista dar cu un final fericit: bibicutul dragut din poza. Fara multe comentarii din partea mea. Pot spune doar ca orice copil din lume ar fi fericit sa aiba o mamica macar pe jumatate de puternica, sufletista si curajoasa ca prietena mea Ralu. Povestea ii apartine:
"TUDOR a fost cadoul meu de 1 martie. Am facut un test de sarcina si am stat cu inima cat un purice. Locuiam cu chirie si banii abia imi ajungeau de pe o zi pe alta si tocmai aflasem de ceva timp ca iubitul meu e casatorit si are si doi copii. De fapt atunci nu m-am gandit la el ca la un cadou, ci mai degraba ca la un dezastru. Am stiut insa ca va ramane si ca incepeam o viata noua, in doi. Stiam ca nimeni nu ma va sustine in decizia luata asa ca m-am inarmat cu multa rabdare si vointa sa contracarez toate rugamintile familiei si prietenilor de a nu pastra copilul pentru ca nu venea la momentul oportun si mai ales NU VENEA INTR-O FAMILIE. “Ce ii vei oferi tu?”, “Cu ce il vei creste?”, “Cum te vei descurca singura cu un copil?”, “Nu stii in ce te bagi, nu ai idee despre cum se creste un copil”, “Un copil are nevoie de doi parinti...” au fost numai cateva dintre replicile pe care le-am primit la refuzul meu incapatanat de a face un avort. Am plans saptamani intregi, am suportat rabdatoare sutele de telefoane cu sfaturi si rugaminti sa “imi bag mintile in cap” pentru ca sunt tanara si am timp sa fac copii si apoi am ramas singura... Familia mea mi-a spus ca nu vrea sa mai aiba de-a face cu mine daca pastrez bebele pentru ca e o decizie pe care o iau de una singura fara sa ascult de nimeni.

Asa a inceput povestea noastra si desi pare infricosatoare (daca stau bine sa ma gandesc eram si eu ingrozita de ce o sa se intample cu mine si cu brotacelul care crestea in mine) nu a fost chiar o catastrofa. Sarcina a fost foarte usoara pentru ca micutul meu bebe cred ca stia ca am si asa o gramada de probleme si ca trebuia neaparat sa merg la serviciu pana in ultimul moment. A stat cuminte 9 luni, a ascultat muzica in fiecare dimineata in metrou si nu a avut nicio pofta pentru ca nu era nimeni care sa i-o asculte si sa i-o implineasca.

Tudor a hotarat ca e momentul potrivit sa se nasca insa, in ciuda sfaturilor si rugamintilor mele, intr-o noapte de octombrie, pe o ploaie torentiala. Eu si prietena mea ne uitam la televizor cand bebe a dat semne ca vrea sa ne cunostem personal. Ne-am panicat, am chemat o alta prietena care ne-a dus cu masina la spital pentru ca deja mi se rupsese apa si in graba noastra am uitat si actele mele acasa. Cei de la spital m-au dus direct in sala de nasteri dar cand au aflat ca nu am acte au spus ca trebuie sa cheme politia. Se temeau ca vor sa il lasam pe bebe acolo si sa fugim. Pana la urma una dintre fete a fugit acasa si a luat cartea mea de identitate. De la inceput si pana la sfarsit a fost tot o aventura. Dar el, personajul principal nu stia nimic sau se facea ca nu stie.A venit zambind in lume si a dormit linistit cateva ore pana l-au adus in salonul meu. Era ud pe hainute si s-a lipit de mine, a stiut din prima clipa ca sunt mama. Zambea mereu in somn si cand manca. Era multumit ca ne-am intalnit. Cred ca m-a placut imediat asa cum l-am placut si eu din prima clipa.

Acum Tudor are un an si doua saptamani. E un dop cu parul auriu care se rostogoleste prin casa, imi pune boabe de struguri sub picioare la ora sase dimineata cand eu ma grabesc sa plec la serviciu, bate cu un baston in usa de la intrare sa stie toti vecinii ca familia de la ap. 17 a inceput o noua zi, rastoarna farfurii cu ciorba pe covorul de la bucatarie si tipa din doua in doua minute “mama” ca sa imi arate ce prostii a mai facut (ii place ca ma agit si vorbesc tare si ma tarasc pe jos sa sterg ce a imprastiat). Acum totul e bine: familia mea il iubeste nespus de mult si intre timp am reusit sa ne mutam amandoi intr-o garsoniera luata prin credit. Aproape toti banii nostri se duc pe rate si ne straduim sa facem economii, dar ne avem unul pe celalalt. Ne IUBIM. Acum imi doresc ca toti copiii din lume sa aiba o mamica si toate mamele din lume sa aiba macar un copil. E cea mai frumoasa experienta a mea, acum am pentru ce sa muncesc si nu imi pasa ca dorm numai 5 ore pe noapte si ca nu mai ies in oras in fiecare week-end. Acum lumea s-a schimbat si are in centru un bot de lumina. NU regret nimic din tot ce am facut si as face din nou exact la fel chiar daca sunt parinte unic. Am 28 de ani si nu voi mai fi singura niciodata. Avortul e cea mai usoara solutie, dar nu cea mai fericita, tocmai asta nu inteleg majoritatea femeilor. Si acum ma mai trezesc brusc din somn speriata ca am luat alta decizie decat aceea de a pastra copilul si ca ultimul an din viata mea a fost numai un vis. Dar ii simt rasuflarea linistita langa mine si stiu ca sunt fericita posesoare a unui puiut de om, o parte din mine va merge in lume mai departe. Povestea mea este povestea tuturor mamicilor care pun in patutul mic al copilului in fiecare seara sperantele si visele lor."

Am citit-o cu lacrimi in ochi si de cate ori o recitesc sentimentul e acelasi. Oricum sunt sigura ca Dumnezeu o sa fie mereu alaturi de ei.

Pupici lui Tudor care a devenit cadoul nostru.