Zilele care au urmat au fost marcate fiecare de cate un obiectiv: sambata au fost manastirile, duminica, Sapanta si luni, Bucurestiul nostru drag. Turul manastirilor a fost aducator de liniste, cel putin pentru mine locurile sfinte sunt asociate cu sentimente dintre cele mai nobile, care imi scapa uneori. Ne-am rugat pentru sanatatea celor dragi si a noastra, am fost cu gandul si inima alaturi de cei care se afla printre noi dar si de cei care nu mai sunt si am avut motivatia sa ne gandim numai la lucruri frumoase pentru viitor. Ce am vazut acum nu prea a coincis cu amintirile mele de la 10 ani, cam inexistente, ce-i drept, insa, parca atunci nu existau pereti cu picturile complet distruse sau afise cu atentionari de genul: va rugam sa nu scrieti pe picturi (mai exista si cate un Dorel sau Ionel care vor sa stie toata lumea care trece pe la Voronet ca sunt indragostiti de Maricica sau de Gherghina). Sunt insa si lucruri pe care le-am regasit: albastrul pur al Voronetului si maretia Judecatii de Apoi care iti intareste credinta in Dumnezeu, singuratatea manastirii Arbore, mormantul lui Stefan cel Mare la Putna, linistea si peisajele de la Moldovita si Sucevita. La toate manastirile se lucra la restaurarea picturilor si din cate am inteles cateva sunt inscrise in patrimoniul UNESCO. Avem cu ce ne lauda, sa stie toata lumea :). Am inceput cu Humorul, am continuat cu Voronet si Arbore, a urmat Putna si am terminat cu Sucevita si Moldovita.
Seara am innoptat la doamna Gabriela si am dormit intr-o camera roz pe gustul nostru. Este ceva insa care o sa imi aduca aminte tot timpul de doamna Gabriela, in afara de ospitalitatea ei: ciorba radauteana care nu ca a fost buuuuuna ci super buna. In schimb trebuie sa declar ca atat Campulung Moldovenesc cat si Vatra Dornei par din alta lume, par saracacioase si mohorate (probabil si asteptarile noastre erau altele). Cu Garofel in gand, asta dupa ce ne-am schimbat la marginea drumului (eu pana si de sutien), am pornit duminica spre Cimitirul Vesel. Pe cat de frumoase au fost peisajele, pe atat de prost a fost drumul. Scopul final a meritat insa, pentru ca eu una, am fost placut impresionata de Sapanta si de cimitirul chiar vesel si original, cu cruci viu colorate si inscriptionate. Am gasit pe net o reproducere din epitafurile de pe cruci, sumbre dar cu o nota de umor in acelasi timp:
Eu aici mă odihnesc
Şi Pop Toader mă numesc
Drag mia fost clănitaru
Şi ţuica din paharu
Cîtm trăit păpămînt
Tot la asta mam gîndit
Să am ce bea şi a mînca
Din clanitar acînta
Dar am avut şi năcaz
Că văduv am rămas
Şi vă cînt de veselie
Nu vă cînt aşa ca mie.
Tot cu Garofel in gand, am mancat tot la marginea drumului, folosind ca masa bordul masinii si ca scaune picioarele. Asta e viata de aventurier. Am facut si un mic shopping pentru a fi in noile trenduri si am plecat nu prea optimisti spre Bistrita, capatul de linie propus. Surpriza a fost ca am ajuns la timp si ca am dormit la o pensiune super la care as reveni cu mare placere (pensiunea Sheriff).
Luni am avut parte de drumuri mai bune, orase mult mai frumoase, palpitatii cat cuprinde si regasirea Bucurestiului drag. Avem o relatie puternica daca dupa atatea zile de locuri frumoase tot vorbesc asa frumos de el. Home, sweet home.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu